Multumesc ca ti-a pasat de mine.

Parchez masina la 5 dimineata. Afara crapa de ziua. Intru in casa. Singur. Ma uit la tablourile mele de pe pereti cu primele poze de la concerte. "Meama, 6 ani...". Asta e tot ce mi-am zis si mi-am deschis cu inelul o bere. Prima din ultimele 15 ore pentru ca am fost sofer, tehnic de scena, hostess, interpret, PR si almost-total failure public speaker la event.

Am inceput ziua cu o dimineata la ora 13:00 pentru ca stiam ce ma asteapta. Mi-am calcat hainele de cantare (not a rockstar yet), am repetat singur piesele mai challenging, am mancat ceva pe fuga si am dat spre sala sa iau instrumentele pentru a merge in J'ai Bistrot. Ajung pe fix, la ora 17:52. Andrei, the new bassman era deja acolo.

Ne apucam de carat tot portbagaju' de la masina lu' taica-miu si se aude din spate "Grea viata de artist". Era B. Munteanu pe bicicleta, cu zambetu' pe buze. Radem, ca era devreme si aveam toata energia. Ne salutam, ne imbratisam inauntru si ne hotaram sa debarasam toata incaperea de concert pentru ca estimam cam 40 de oameni si n-avea rost sa tinem mesele in sala.

Pe la 7 ajunge si Costi, unul din noii nostri sunetisti preferati. Intampinam probleme la probe, le rezolvam, facem glume despre tesa si microfonie pe Fa#. Cantam 3 piese cu sala goala. Totul suna tare si in fata, suntem toti bucurosi ca in sala e lemn si ca in camere cu lemn suna superb. 

Primesc mesaj de la Băză ca nu mai poate ajunge. Ma intristez, dar in acelasi timp imi iau repaus 2 minute sa ma gandesc ca fara el nu s-ar fi putut intampla totul asa. Ii scriu repede ca nu e nicio problema si ca-l iubesc oricum si imi reiau mania organizatorica. Lipseste ceva in tot timpul asta si nu stiu ce.

Ma intalnesc cu mama Andreei care inteleg ca s-a ciondanit nitel la munca pentru a putea fi langa fata ei la lansare. Mergem pe terasa mare si dau peste foarte multa lume. "3 mese maxim au venit si pentru noi" imi zic eu. Apare si sora-mea, in tricou rosu cu trupa. Era muuult mai excited decat mine. Eu ca de obicei reticent, "sper sa iasa bine".  "O cazez" si pe sora-mea si gasca ei in curtea interioara, moment in care dau peste garda veche de prieteni Gabi Furtuna, Andrei Oprea, Kazzy, Rares, Miriam si sigur am ratat pe cineva. Ii intreb mai in gluma, mai in serios, razand, "Nu v-ati plictisit ma sa tot veniti sa ne vedeti?". Kazzy imi zice ca a vazut deja clipul, ca i l-a dat cineva "pe naspa". Feedback-ul e bun, me happy too.

Se face de 9 si incepe concertul. Mergem inauntru si ma gandesc ca lumea de afara nici macar n-o sa stie ca noi cantam inauntru si ca ar fi aiurea sa strigi "BA, SE CANTA IN CASA". Ne asezam pe covorul-scena si vedem cum lumea incepe sa vina. Si vine. Si vine. Si vine. Se umple sufrageria pana la scari, moment in care am simtit ca e prea intim si prea coplesitor, ca nu exista deloc al patrulea zid. Incepem cu Trezire la apel, piesa de care ii era lui Andrei putin frica la repetitii pentru ca avea partile putin sucite. N-a gresit el, am gresit eu. Terminam prima piesa. "Tre' sa le spun ceva" imi zic. Incep sa le multumesc ca au venit si realizez cat de greu o sa fie sa vorbesc orice cu ei astazi pentru ca sunt multi.  Sunt toti tolaniti pe jos sau pe canapea cu ochii la orice fac, la orice gest, la orice nota. Nimeni nu vorbeste in stanga sau in dreapta, toti tac si se uita la noi. Toata lumea zambeste.

Incepem "Numitor comun", apoi il prezint pe Andrei as the "Newcomer". Lumea zambeste, se simte bine, iar eu tot am flash-uri cu cameruta mea de la Campina de 3/3 unde am tras pentru prima data "Trezire la apel" cu chitara dezacordata si toate instrumentele mono, panoramate pe centru. Ma gandesc cum prietenii vechi care au fost in Phoenix Pub acum 6 ani la prima mea cantare de unul singur sunt si astazi langa mine cu zambetul pe buze. Ma gandesc la tooot felul de chestii, dar aleg sa nu le spun pentru ca mai mult ca sigur as putea fi perceput ca un tip foarte arogant care se lauda. Si aleg sa nu povestesc nimic personal, decat intamplari legate de Andreea si de videoclip, aleg sa vorbesc  despre pana de curent electric in urma careia am scris scenariul impreuna cu Ștef, insa, intr-o limba romana de balta, ca niciodata altcandva. La un moment dat, Madalin ia microfonul si cu o coerenta de invidiat explica tuturor ca pe 19 aprilie am sarbatorit 3 lucruri mari pentru sufletul nostru: Andrei a venit in trupa, am facut 1000 de like-uri la pagina si am lansat un nou videoclip.





Cantam piesa dupa piesa si vine finalul. Il anuntam si pe Radu Eremia, ultimul nostru coleg pe care l-am astepteptat sa apara de ani de zile. Ne suim intreaga echipa prezenta pe scena, salutam si ne asezam si noi pe jos in public. Dam play la clip, lumea il vede, aplauda si cere bis(!?). Bis(!?). Cantarea se terminase, am pus clipul in semn de bis, dar lumea inca vrea bis. What the fuck, putina panica. Nu aveam cum sa scapam, moment in care Andrei imi zice "Sunt deschis oricaror provocari". Omul asta a invatat 10 piese in 2 saptamani in conditiile in care intre 9 dimineata si 5 dupa masa avea mainile legate. Ii zic sa cantam piesa din clip pe care normal ca inca n-o repetasem toti pentru ca nu planuisem asa ceva pentru lansare. Andrei se ia dupa noi, noi ne luam dupa el si chiar reusim sa sunam uniform. "Underground la prima" am botezat momentul ulterior, in semn de amuzament.

Intr-un tremurat total de zici ca erau -25 de grade, le multumesc tuturor inca o data ca au venit si ii invit sa mergem pe terasa sa mai vorbim. Imi mai trec emotiile, inca ma gandesc la tot ce a fost in astia 6 ani, insa tot lipseste ceva. Ma pun pe ganduri si-mi dau seama ca nu ma bucur. Ma consum, dar nu ma bucur. Imi dau seama ca in ultimii 6 ani de zile am investit emotional in mine in aproape fiecare zi, dar cumva asta nu m-a facut neaparat fericit. M-au facut sa ma simt mult mai bine cuvintele celor din jur care au apreciat sa ma vada fara niciun filtru, oameni care in loc sa blameze, au apreciat enorm consumul emotional si incoerenta mea oratorica dintre piese.


Aproape toti cei care au participat cumva la tot ce s-a intamplat, au incercat sa ma faca sa ma simt relevant. Nu stiu daca au venit pentru muzica trupei noastre, daca au venit pentru ca au nevoie de imaginea unui prieten care la varsta lor inca nu renunta la un vis din copilarie, daca au venit pur si simplu in ideea de a vedea ceva nou si underrated sau daca au fost târâți de prieteni, dar au venit. Nu stiu care e rostul, nu vad un final al acestei vanitati, insa am inteles ca si eu, trebuie sa incep sa ascult mai mult ce mi se intampla in jur si ce se intampla intr-o ora din viata altor oameni pentru ca efectiv, nu voi fi fericit sacrificandu-mi timpul doar pentru atingerea unor idealuri.

Si asta ti-o zic sincer, dupa 6 ani de ganduri zilnice batand intr-o singura directie.
Mi-l si reamintesc pe Alin Voica, dupa concertul Implant pentru Refuz din Fabrica spunandu-mi ca viata nu este despre scule, boxe, aparatura, mailuri, interviuri, aplauze, ci despre prieteni, dragoste si momente. Incep sa inteleg ca orice sacrificiu, mai devreme sau mai tarziu, isi va lasa amprenta. Abia acum am inteles ca, ca om, trebuie sa ai putina energie ramasa in organism ca sa te si poti bucura de lucrurile bune care ti se intampla.

Am venit la aceasta lansare cu o oboseala acumulata dupa 6 ani de sperante si incercari si din pacate eu nu m-am putut bucura. Nici nu stiu daca mi s-au satisfacut asteptarile, sau mai exact care trebuiau sa fie asteparile, insa am vazut in ochii celorlalti respect, am vazut mandrie fraterna sau regret al absentei si am cam inteles ca proiectul asta va functiona prin prisma unor oameni care vor fi destul de apropiati emotional unii de altii incat sa se intereseze in adevaratul sens al cuvantului unii de ceilalti.

Multumesc ca ti-a pasat de mine,