Promite-ti ca intr-o zi viata ta va fi lipsita de orice neajuns

Vreau sa mi se intample totul. Cat mai curand. Sa am toti banii necesari sa-mi iau tot ce am nevoie pentru a functiona fericit asa cum idealizez eu ca tre' sa traiesti la 25 de ani. Masina, bani cat sa functionez la un nivel la care in caz de forta majora sa nu disper, recunoastere pe plan social, stabil sentimental, bla, bla, bla.

It's not gonna happen. Mos Craciun nu exista...
Intreaba pe oricine vrei tu, mai ales oamenii mai in varsta decat tine, sa vezi ca toata viata lor ori nu le-a pasat foarte mult de situatia in care s-au aflat, ori s-au stresat maxim zi de zi si tot mai au ceva de corectat si rezolvat si pe patul de moarte. Cred ca putin mai fericiti sunt primii.

Mi-am propus atat de multe lucruri a caror rezolvare mi se pare palpabila, insa ma sperie enorm faptul ca nu voi avea timp destul sa le duc la bun sfarsit pe toate pentru ca nu se vor sincroniza deloc. Pentru mine mult timp fericirea asta a insemnat. Sa rezolv chestii, ca sa am motive de bucurie si sa-mi validez munca prin satisfactia lucrurilor intreprinse.

Sunt un om care am gustat din stilul de viata de a munci intens o perioada, dupa care sa ma autopremiez cu o alta perioada de relaxare in care sa ma ocup de suflet. Si mi-a placut mult tot periplul. As vrea sa cred ca asa voi functiona si pe viitor. Acum mi s-a cam terminat perioada de respiro si trebuie s-o iau de la capat. Ma uit spre viitor sa vad cam ce target-uri am, pentru ce ma voi trezi din nou dimineata cand va suna alarma si realizez ca fac asta doar pentru a-mi minimiza neajunsurile scrise in primul paragraf.

Ceea ce ma enerveaza cel mai rau este ca in ambele perioade, atat de sacrificiu cat si de respiro, nu stiu sa ma bucur deloc de viata. In ambele perioade vad partea goala care pe zi ce trece o simt din ce in ce mai apasatoare. Si colo si dincolo. In perioada in care castiga spiritul de sacrificiu am o etapa  de blank total in care ma setez robotic sa fiu genul de workaholic care trebuie sa presteze cat mai bine pentru firma mama pana cand cei din jurul meu ajung sa aiba incredre deplina in mine. Si e cel mai oribil lucru, pentru ca orice domeniu mi-ai da, in afara de muzica, n-o sa ma duc bucuros la munca. O fac ori din maxima nevoie, ori pentru ca am un target financiar ce depinde direct de ceea ce prestez. De partea cealalta neajunsul principal e simplu: grija zilei de maine. Si d-aia cumva pendulam intre a ne alinta sufletul si a ni-l șmirgheli.

Si asta facem marea majoritate zi de zi la birouri. Cu exceptia celor pasionati. Doar ca pasionatii nu cred ca sunt nici macar un sfert din totalitatea celor care merg la birou zi de zi.


Am ferma convingere ca oricarui om i se dau foarte multe obstacole de trecut inainte sa ajunga sa traiasca din pasiunea sa. Mai ales daca a plecat la drum de unul singur. Perioada de newcomer-iat in care nimeni, dar absolut nimeni nu-ti acorda incredere (ba te mai si indruma invers chemarilor sufletului tau),  e horror. Te lupti cu intreaga lume de unul singur si speri ca vine ziua aia in care iti ridici in mana dreapta validarea finala si realizezi si ca ai ajuns un exemplu pentru cei din jur. Si mai si multumesti, daca ai cui. Mereu ai cui.

Si toate astea le faci pentru ca stii ca azi ai neajunsuri.
Insa neajunsurile astea s-ar putea sa fie inchipuite. Nu stiu cata lume a incercat sa se arunce cu capul in gol lasand absolut toate lucrurile la voia intamplarii si concentrandu-se doar pe ceea ce simte cu adevarat ca trebuie sa faca. Control aspura vietii nu are nimeni. Totul se intampla dintr-un haos al conjuncturilor in care ceea ce este esential este sa gandesti cu voce tare, sa spui ceea ce vrei de la viata. Cumva, cei din jur vor intelege in ce domeniu zace tot entuziasmul tau si spiritul de sacrificiu, iar o buna parte din ei s-ar putea sa te si ajute.

Ceea ce totusi trebuie inteles din start e ca niciodata lucrurile nu vor functiona binar: adevarat sau fals. Abia cand vei avea succes vei putea gandi asa pentru ca iti vei putea acorda un raspuns, dar chiar si ala va fi un efect al tuturor evenimentelor haotice care ti s-au intamplat din prima zi in care ai pus piciorul in prag si pana in prezent. Pana in ziua in care iti vei putea analiza binar intregul parcurs, va fi perioada de ceata in care cel mai rau lucru pe care-l poti face e sa stai pe loc. Sa stai pe loc langa neajunsurile tale.  Pentru ca ele zac foarte aproape de tine si nu poti sa vezi mai departe de ele.

Si mai e ceva, ceata e un fenomen care face parte din circuitul apei in natura. Mereu va exista, important e daca il vezi ca pe un capat de tara sau ca pe ceva firesc. D-aia nu prea  mai pot crede ca pot realiza tot ceea ce-mi propun, ca sunt infailibil. E important sa-ti propui mult si sa realizezi cat mai mult din ceea ce ti-ai pus in cap.

Pentru ca intervine lenea.
Am invatat ca lenea face parte din modul nostru de functionare si cateodata este modul organismului de a-ti spune ca ceea ce faci nu-ti este predestinat si ca ar trebui sa faci mai mult din ceea ce nu te doboara mental. Pentru ca nu ai o lene doar cand vine vorba de munca. Ai o lene si de a iesi in oras, de a bea pana ajungi sa mergi in 4 labe, cateodata ti-e lene si sa te mai certi cu cineva si asa mai departe.

Acel "trebuie" care-ti contrazice mereu lenea nu-ti va oferi niciodata starea necesara sa te apuci sau finalmente sa te bucuri de realizarile tale. Vei ajunge sa percepi totul ca pe o serie de lucruri care ti se intampla succesiv si sa nu mai poti analiza frumusetea perspectivei a tot ceea ce ti se intampla. Si e horror. Am fost acolo.

Echilibrul zace-n a-ntelege de ce faci ceea ce nu-ti place pentru ca unele neajunsuri nu merita corectate, cred eu la 25.